42. Scrisori către Inimă

Am citit “Scrisori către fiul meu” de Gabriel Liiceanu cu mare drag. 

Limba română cu care a fost scrisă mi s-a părut ca un cântec, o muzica de departe. M-am surprins zâmbind uneori din cauza unor cuvinte pe care nu le-am auzit, nici citit de demult. Probabil că ăsta se cheamă dor. 

Cum se face că nu am mai auzit aceasta limba cristalina de mult timp? Unde am fost? Unde eram eu, acele cuvintele cristaline nu ajungeau? 

Ce lume e asta unde cuvintele care poarta viață în ele au dispărut? 

Adevărul este că eu pentru câțiva ani nu am avut cârti in limba  română la îndemâna. Am fost mereu pe undeva unde  română nu exista sau daca exista, era doar  fragmente de cuvinte auzite pe strada în treacăt care ajungeau și la mine…

Despre ce este cartea asta ? Îmi vine să caut răspunsuri deștepte, având în vedere că Domul Gabriel Liceanu este un filozof și scriitor român. De parcă el ar citi vreodată ceea ce am scris eu. Dar și ca un mod de ai purta cinste. 

Felul lui de a vorbi si măiestria cu care folosește cuvintele este mântuitoare. 

Cartea este despre Inimă. 

Bucăți din ea fiind împrăștiate prin lume, pe acolo pe unde trecem sau în cazul părinților, plantata fiind în copii lor. 

Gabriel Liiceanu face doua lucruri pline de dragoste in această carte, scrie - modul lui de a fi el însuși, și vorbește cu fiul lui, menține legătura cu Inima lui activă. 

Îi scrie fiului lui despre lucruri obișnuite, atât de obișnuite încât minunăția existenței lor este uitata. Îi povestește despre bunica lui  în încercarea de ai menține amintirea în viață. 

Amintirile acelea sunt dintr-o lume dispărută. Nu mai există nici fizic, nici ca idee. Poate doar în țesutul oamenilor mai în vârsta. Îi vorbește și despre momente foarte intime. Lucruri care părinții mei nici nu ar îndrăzni să menționeze. Citeam și mă întrebam cum ar fi să ai așa o relație cu părinții tăi, fără frică, obligații și nevoie de ai face să se simtă la adăpost. 

Cartea este despre nostalgie, amintiri, limbă și cuvinte, durere, moarte și renaștere.

Împinsă de curiozitate, am încercat să văd ce mai face acel misterios fiu al Domului Liiceanu. Am ascultat pe YouTube un podcast cu dumnealui și m-am liniștit. Mi-am dat seama că tatăl lui este probabil mândru și liniștit că, atunci când va veni timpul, v-a lăsa în urmă un suflet și o minte luminoasă în urma lui. Scrisorile au ajuns la destinație.